M-au pregătit.

M-au întins pe un pat.

Pe lângă ei, liliputani înaripaţi,

arătam ca un Gulliver.

M-au spălat, m-au curăţat.

Mi-au scos din inimă

câteva camioane pline de

reziduuri, peturi, amărăciune,

îndoială şi frică.

M-au învelit în rouă.

Mi-au prins în umeri aripi,

măsura mea.

Acum eşti altul, nou nouţ, mi-au zis.

Cu scripeţi şi funii m-au ridicat

hăt sus, pe turla bisericii.

Mi-au dat drumul în gol,

să mă încerce

dacă pot să zbor.

Şi când m-au împins, au zâmbit.

Sau doar mi s-a părut mie

că zâmbesc.

„Biserica din Ramuri“

„Tudor Arghezi, în Bilete de papagal, evocând palatul «Ramuri», înălţat prin strădania lui Şaban-Făgeţel şi vizitat de poet când revista aniversa 25 de ani de la înfiinţare (atunci a apărut monumentalul număr festiv Ramuri!), numea chiar aşa acest edificiu «cu o atitudine de bazilică»: «biserica din Ramuri». Ei bine, cred că putem prelungi metafora fără să greşim: nu doar construcţia propriu-zisă, cea din cărămidă, beton şi lemn, poate fi privită ca biserica din Ramuri, ci şi cealaltă construcţie subtilă, imaterială, dar de neştirbit – zidirea de cuvinte, revista însăşi – este o biserică, biserica din Ramuri“.

Cartea „Ramuri“. „O sută de ani de nesingurătate“, Volumul I (1905-1947)